Wiskey cu gheață

Mi-am turnat un pic de toamnă în pahar. Arunc acolo și câteva cuburi de nori, plini de ploaie.

Ador să beau încet, cu înghițituri mici.

Să simt cum toamna se revarsă năvalnic și coboară în burtă, dăruindu-mi pe drum căldură și promisiuni, care mai de care mai îndrăznețe. Și va rămâne între noi această beție frumoasă la care-i povestesc despre ce mă atinge, mă doare, mă uimește, mă strigă.

Mă miră cât suntem de frumoase, noi, femeile.

Mă doare că nu toate suntem conștiente de asta.

Mă dor

tristețile ochilor dragi care caută iubire și nu găsesc,

zbuciumurile feminităților rătăcite,

pocăirile senzualităților rușinate,

maternitățile orfane de copii recunoscători,

răutatea celor care nu pot învăța să fie fericiți

și cerul. Cerul tot mă doare. Pentru că nu poate plânge.

Agit paharul, ca să lase toamna urme transparente pe cristal. Ultima înghițitură e mai plină de ploaie. Toamnă în ea e mai puțină, e mai multă seninătate decât rugină și

zâmbesc –

totul va fi bine!

Ele vor reuși. Este doar o chestiune de vânt. Diferit. Mai puternic sau mai blând. După – revine liniștea. Și dorința de a fi ele înseși. Și de a-și trăi autenticitatea.

Azi eu le aștept acolo, în liniște. Cand voi străbate vânturi, să mă aștepte și ele, cu un pahar cu toamnă poate. Să aruncăm toate dezamăgirile, greșelile și iluziile noastre în pahare, să bem până la fund și să dansăm pe muzica vocilor noastre eliberate de greu și a chicotelilor noastre tot mai îndrăznețe.

Iar amar să fie doar espresso dimineața.